Vasile are 25 de ani. A ajuns la casa de copii la vârsta de 4 ani, și asta pentru că era orfan. Tatăl i-a murit înainte să se nască, iar nu mult după ce s-a născut, mama lui s-a imbolnăvit de cancer la sân. Are 5 surori și toți au fost lăsați în grija bunicului cât timp mama lor colinda spitalele. Situația i s-a înrăutățit și după moartea ei toți cei 6 copii au ajuns la orfelinate.
“Eram destul de obraznic când eram mic, din ce mi-au spus vecinii de pe acasă când m-am întors într-o vară. Eu unul nu-mi aduc aminte.” Are același zâmbet acum ca și cel din poza pe care mi-o arată de pe când avea 6 ani. E înalt, are fața ascuțită, ochii mici și își tot trage gulerul cămășii negre pe care o poartă. “Chinezu e porecla mea, așa mi-au zis de la Dornești și așa mi-a rămas.”
“A fost bine la Dornești (casa de copii), aveau mare grijă de noi, eram un elev silitor sau cel puțin trebuia să fiu, acolo am învățat limba engleză. Deși uneori aveam sentimentul că încearcă să ne spele pe creier. Cei de acolo erau de religie baptistă, și rugăciunea și liniștea erau sfinte. Dacă făceai ceva prostii, fie spălai vasele, fie scriai un verset de vreo 50 de ori. ”
La 12 ani a mers în vacanța de vară acasă, la bunicul lui, împreună cu doua surori, însă la terminarea acesteia, căminul de acolo se desfințase și nu s-au mai aveau unde se întoarce. Bunicul lor nu avea posibilitatea și dorința de a întreține trei copii și astfel a anunțat Direcția Generală de Asistență Socială, iar cei trei au ajuns la centrul de plasamnet din Solca.
“Practic aici am crescut, mi-am făcut prieteni, majoritatea amintirilor de aici le am. Dar tot nu simt că aparțin unui loc. Nu pot să spun că la Dumbrăveni e casa mea (locul în care s-a născut) pentru că n-am stat acolo, la Dornești nici atât, și aici, deși am stat de la 12 ani și până am terminat facultatea, tot nu-i pot spune acasă pentru că nu am o casă a mea. Sunt clandestin, aș putea spune.”
A fost tot timpul pasionat de fotbal și a participat la diferite campionate încă din școala generală, iar acum joacă la o echipă locală. Nu a fost un copil problematic, s-a înțeles bine cu toată lumea și nu s-a simțit niciodată marginalizat.
Liceul l-a făcut la Solca și după promovarea examenului de bacalaureat s-a înscris la Facultatea de Geografie din Suceava, iar mai apoi a urmat un master din cadrul aceleași facultăți. Nu s-a angajat în domeniu și a plecat în Anglia la muncă pentru un an ca să-și pună ceva bani deoparte. “E greu când nu ai niciun sprijin, trebuie să te descurci tot timpul singur.”
Dintre surorile lui, niciuna nu a optat pentru studii superioare. Sunt toate în Italia, în colțuri diferite, trei cu propria lor familie și două singure. Vorbesc la telefon destul de rar, iar pe doua dintre ele nu le-a văzut de mai bine de 10 ani.
“Eu cred că a fost mai bine așa, că a trebuit să cresc la cămin. Dacă rămâneam acasă nu cred că aș fi reușit să urmez o facultate, să fiu cine sunt acum. Tot răul a fost spre bine în situația mea.” Acum s-a înscris la școala de pompieri și urmeză pregătirea de acolo, iar în curând va fi distribuit într-o unitate pentru a începe munca.
Mai luăm câte o gură de cafea, se șterge pe fața transpirată de căldură și îl întreb dacă nu îi e dor de ai lui. “Nu are cum să-ți fie dor de ceva ce n-ai avut niciodată, dacă mă-nțelegi. Mă mai gândesc așa, câteodată, dar doar atât. Dor n-are de unde să fie. Nici nu am nici măcar o poză cu ei, iar de mama nu-mi amintesc cum arăta.”
Sursa foto: Arhiva personală
Ana-Maria Rusu
