”Ne-au făcut cadou vise în mii de părți” şi ne-au dorit să fim şi noi visători. Este vorba de trupa Vama, formată din Tudor Chirilă, Eugen Caminschi, Gelu Ionescu, Lucian Cioargă şi Dan Opriş.
Întrucât Tudor este cel care scrie versurile pieselor, l-am ales pe el să vorbim despre visători. După o mică discuţie în ceea ce priveşte forma corectă de plural a substantivului “vis” când se referă la dorinţe, am hotărât să rămânem la vise, aşa cum sunt ele numite în piesele Vama.
……
Oana Moisil: Te consideri un visător?
Tudor Chirilă: Da, sunt un visător.
O.M: Visele tale se împlinesc când bați din palme sau când clipești. Din ce se hrănesc aceste vise?
T.C: Din realitate.
O.M: Care sunt visele la care nu o să renunți niciodată?
T.C: Visez să comunic ceea ce fac unui număr cât mai mare de oameni, chiar mai mult decât țara asta și mi-aș dori să depășesc niște bariere de limbă și să pot să comunic ceea ce fac unui număr cât mai mare de oameni și cu munca mea să călătoresc în toată lumea. Prin munca mea, nu altfel, nu ca turist. Ăsta e unul din visele la care nu am să renunț.
O.M: Vrei să ajungi la toți oamenii tocmai pentru că vrei să le schimbi, cumva, mentalitatea?
T.C: Nu, cred că lucrurile pe care le spunem și problematica pe care o ridicăm vin dintr-un loc, dintr-o țară și merită să fie auzite și în altă parte. Problemele noastre sunt locale, dar pot fi universale.
O.M: De ce sunt vise care mor?
T.C: E ca ”de ce moare focul în sobă?”.
O.M.: Alexandru Vlahuță se întreba, într-una din poeziile sale, ”unde ne sunt visătorii”. Tu unde crezi că ne sunt?
T.C: Nu știu, dar să știi că eu sunt într-o perioadă în care cred că un idealism exclusiv nu face bine. Adică trebuie să fii și cu picioarele pe pământ și să îți accepți, la un moment dat, durerosul adevăr că unele vise nu sunt făcute pentru tine să le împlinești. E greu de acceptat și viața îți oferă mereu câte o portiță să crezi că totuși nu e așa și atunci o iei de la început. Dar este o balanță între realitate și vis care trebuie cumva echilibrată. Nu poți dormi tot timpul, la fel cum nu poți visa tot timpul, pentru că, altfel, cine ar mai construi ceva?
O.M: Consideri că îndrăzneala cu care visăm are legătură cu statutul social?
T.C: Nu. Atunci Brâncuși nu ar fi ajuns niciodată ceea ce a ajuns. El a visat că trebuie să plece pe jos la Paris și a plecat. Ludovic al XIV-lea a visat că trebuie să facă Palatul Versailles, Beethoven a visat că trebuie să facă muzica pe care a făcut-o. E așa de frumos, că ar fi culmea ca visele să fie repartizate pe stratificări sociale. Poate de-abia atunci nu am mai crede în Dumnezeu.
O.M: Când creștem, avem din ce în ce mai puține vise?
T.C: Most of us, yes. Dar trebuie acceptat că trebuie să existe o clasă de mijloc care să ducă lumea în spate. Ei nu trebuie priviți cu dușmănie. Sunt oameni care poate nu vor să viseze sau sunt incapabili de a visa sau de a-și întreține un vis, sau care nu au visat niciodată ceva ieșit din comun. Nu trebuie să îi privim cu dispreț, ei sunt totuși cei care construiesc viața prezentă, în care noi ne întoarcem din când în când. Trebuie să fim mai toleranți. Cred că asta, dacă se acumulează cu vârsta, te îndrepți spre o cale bună, adică mai degrabă decât a nu hrăni visele este să hrănești orgoliul. Asta o faci odată cu vârsta. Uiți să hrănești visele și hrănești orgoliul.
__________
Oana Moisil
Foto: Călin Creţu
