Mi-a povestit de multe ori, dar niciodată nu am avut timpul și răbdarea să ascult până la capăt. Astăzi i-am ascultat povestea cuvânt cu cuvânt.
Le trebuiau confirmare pentru pensii, la București, să vadă cum îs trecută acolo. Elena sau Ileana, că pe un act eram Elena, pe altu’ eram Ileana. Și m-o căutat acolo. Da io am văzut pe calculatorul ei, tot așa, oameni cu puști, cu mitraliere, soldați cu ele-n spate, da n-am zis nimic. Da-mi zice femeia: ”Da’ dumneavoastră ați fost în război?” și-i răspund io: „Da, când am fost mică”.
Așa a început bunica mea povestea. Ileana Bogdan, născută în 1935 și crescută în satul Tilecuși de lângă Oradea-Mare, la aproximativ 40 km de granița cu Ungaria, a participat inevitabil la al Doilea Război Mondial, văzându-l atunci prin ochii unui copil.
Primele amintiri
I-am propus să înceapă cu începutul. „Să-ncep cu începutu? Or venit nemții și rușii. S-or instalat în turnu’ bisericii cu tunuri și mitraliere și numa’ ei știu ce or avut acolo, până când venea cealalta armată pe care o așteptau ei.” Ardealul, una din regiunile istorice ale României, regiune ce a făcut parte din Dacia, din Imperiul Roman, din Regatul Ungariei, respectiv din Imperiul Austriac, iar în al Doilea Război Mondial, a constituit teritoriul pe care au luptat trupele austro-ungare și ruse.
„Înapoi, că aștia te împușcă!”
„Dimineața ne-or evacuat. O venit un soldat și o bătut tare în poartă, că era închisă. Bum, bum, bum! Și ne-o spus că ar fi bine să plecăm, că dacă vin aialalți, ăștia fac praf tăt ce-i în calea lor.” Atunci părinții ei și-au luat provizii, au luat carul și au plecat înainte la rude în satul Sortoc. Ileana și Nicolae (zis și Cula) fratele ei au rămas în urmă, ei pornind mai târziu, ceva mai odihniți, singuri, pe urmele părinților.
„Înapoi, că aștia te împușcă!” i-a strigat Cula, atunci când, ajunși în stradă au văzut grupurile de soldați cu puștile în mâini. Cu prima ocazie copiii au luat-o la fugă spre deal.
„Când ne-am uitat în jur, era plin de soldați întinși la pământ, morți. Ba prin vale, pe prin câmp. Când i-am văzut ne-o apucat o groază de-aceie. Da’ ce știam io, copil mic, nu știam ce-s ăia morți, și m-am dus după Cula tot înainte. Nici nu mai știu câți ani avea el, cred că 14 sau 15. Io aveam 5.”
Hrana
Când am întrebat-o cu ce se hrăneau, bunica mi-a răspuns că în primele zile au găsit, ea și Cula, o grădină cu o vie plină de struguri pe care i-au mâncat pe nerăsuflate. Apoi a adăugat: „Dacă găseam câte o găleată cu croampe (cartofi) mici, fierți pentru porci le luam în mâini și le mâncam una, două. Că nu ne avea nimeni treaba, se bucurau că le mâncăm. De spălat nu le spălam că nu aveam unde, era deja frig afară. Vai ș-amar, că nu aveam nici de unde bea apă!”
Cât timp au fost refugiați în pădure, pentru că după ce au ajuns în Sortoc, la câteva zile au fost evacuați si de acolo, au stat în pădure, în tranșee săpate pentru a se apăra de invadatori. Animalele erau ascunse în tranșee sub crengi rupte din copaci și hrănite cu frunze de tulei și de floarea soarelui. Multe nu au supraviețuit.
Amintiri din Odessa
Brusc își amintise că tatăl ei participase la razboiul din Odessa unde s-au dat lupte foarte aprige. Acesta, întors acasă le-a povestit copiilor că era atât de frig încât aveau țurțuri la barbă, mustață și sprâncene.
„Și îmi povestea cum cădeau alții din cauza frigului, că le înghețau picioarele și mâinile. Și în loc să-i lase acolo, comandantul le dădea ordin să-i ia de mâini și de picioare și să-i arunce în apă, să nu-i vadă careva, fie că erau morți sau nu. Și tata i-o spus ‘Domn’ comandat, da pune-ți, rogu-vă pă altu’, că nu mă pot atinge de ei’. Și îl lăsa în pace, că lui îi era groază ca să nu ajungă el in situația aia.”
Își mai amintește apoi de bucățile de pâine tare ca piatra scoase din traistă de către tatăl său, pentru a le arăta lor cu ce se hrănea pe front. „Nu știu cum or supraviețuit!”
„Ungur?” „Nu ungur!”
După ce apele s-au mai liniștit, familiile s-au întors la casele lor, schimbați de anii în care au fost refugiați. Cu ochii în lacrimi, bunica îmi spune:
„Șapte ani aveam când ne-am întors. Ne-am întors când s-or retras soldații, și rușii și nemții. Până unde or ajuns să se retragă, nu știu. Fiecare-n țara lor. Știu că atâta ne întrebau: „Ungur?” „Nu ungur!”. Dacă știam ungurește și spuneam un cuvânt, eram împușcați. Noroc că nu am știut nimic.”
După război, la școala. Dezinteresați și neinformați
Întorși acasă, copiii au fost trimiși la scoală, rași în cap deoarece aveau păduchi și erau bolnavi de tot felul de boli. Fetele, de rușine, purtau baticuri pentru a nu-și arăta pierderea podoabei capilare de care odată erau foarte mândre.
După ce s-au văzut la casele lor parcă au și uitat războiul, ultimii ani de chin prin care au trecut. Al Doilea Război Mondial s-a încheiat în 1945, dar familiile ardelene erau deja din 1944 înapoi la casele lor. Nu au fost informați în legătura cu ultimul an de război din afara granițelor românești.
„Cum am aflat că s-o terminat? Că nu erau nemți și nu mai era armată la noi. Nu știu pe unde erau retrași. Ce mă interesa pe mine la vârsta aia?”
În ultimele luni de război și în cele imediat următoare soldații aliați au descoperit un număr mare de lagăre de concentrare (sau alte metode) prin care un imens număr de minoritari au fost uciși (11 milioane de oameni). Îi povestesc puțin despre Adolf Hitler și americani, dar îmi spune că nu a auzit despre așa ceva și mă ascultă liniștită. De lagărele de pe teritoriul României îmi spune că au aflat și ei. Dar… „Am mai avut io grijă de ceva? Poate dacă eram mai culți oleacă, poate că ne interesa. Nu mai povesteau nici măcar bătrânii, le părea bine că or scăpat. Atâta știu că după război nu s-o mai făcut grâu, nici roșii, nici castraveți. Era pământul infectat.”
„Astea-s amintiri din copilărie!” Așa își încheie bunica povestea, cu lacrimi în ochi. M-am simțit mândră, mai târziu în acea seară când mama îmi mărturisi că lor (ei și celor trei surori ale ei), bunica nu le-a povestit nimic despre această perioadă gri a vieții ei. Acum pot să spun că-i apreciez pe cei trecuți prin astfel de greutăți, și la fel ar trebui să facem toți, fără să stăm pe gânduri.
– Ioana Fofiu
