Călăuzit parcă de o putere divină, Teofil Rad (21 de ani) a ales o viaţă demnă de un Don Quijote modern. După ce a terminat un liceu prestigios din Cluj şi a fost admis la secţia de Calculatoare a Politehnicii, acesta a abandonat totul în favoarea unui scop sărac definit – găsirea de sine.
O vară petrecută în America cu programul “Work&Travel” nu l-a adus pe făgaşul normal. Tânărul “iubit de Dumnezeu”, după cum îi spune şi numele-a căutat răspunsuri la întrebări existenţiale prin Thailanda. După 6 luni de călătorit prin Asia, Teo se simte pe drumul cel bun.
”Am simțit că trebuie să mă duc undeva, unde să găsesc o nouă perspectivă asupra vieții și să reîncep viața mea. Așa că am plecat.”
Înțeleg că tu ești de fapt într-o călătorie inițiatică. Care este scopul acestei călătorii?
Principalul scop este găsirea de sine. Totul este o căutare… Eram foarte stresat acasă. M-am întors din America și era luna noiembrie și mă întâlneam cu oameni de vârsta mea și ei continuau să meargă la facultate sa-și continue viața și eu simțeam că sunt pe dinafară. Așa am simțit că trebuie să mă duc undeva, unde să găsesc o nouă perspectivă asupra vieții și să reîncep viața mea. Așa că am plecat.
De ce ai ales tocmai Thailanda?
Am ales inițial Rio, Brazilia, dar nu s-a ivit șansa să merg unde am vrut. S-a ivit, în schimb o oportunitate mai bună în Bangkok, Thailanda și m-am dus acolo. În plus, nu am fost niciodată în Asia, so let’s do it!
În ce consta voluntariatul tău?
Stăteam la o gazdă și trebuia să mențin curățenia generală dintr-o casă. Lucruri super simple: să spăl vase, să fac cumpărături etc. Munceam 2 ore pe zi, de-obicei mai puțin.
Și în alte locuri în care ai fost, ce ai făcut?
În alte locuri am muncit în hostel-uri, trebuia să fac curățenie, check-in, check-out. Am mai muncit în resorturi unde trebuia să predau engleză angajaților sau chiar și într-o școală am predat copiilor mici. Am stat și cu familii, pe ei îi ajutam cu copii sau făceam curat prin casă. Era super spontan. Cel mai important lucru este că niciodată nu s-a simțit ca și un job. Nu eram plătit, totul a fost interuman… eu îi ajutam iar ei mă ajutau pe mine. De asemenea, mi-a plăcut că mi-am propus să îndepărtez noțiunea banilor și am reușit foarte bine.
Cum îți petreceai timpul liber?
Când aveam timp mă duceam și vizitam împrejurimile. Dacă eram pe o insulă bineînțeles mergeam la plajă, înotam, făceam tururi cu barca și scufundări.
Ți-ai dezvoltat noi pasiuni?
Normal (râde). Când eram în Bali, am încercat surf-ul. Vreau să me perfecționez, mi s-a părut super tare.
”ca și cum m-aș fi trezit dintr-un somn așa de amorțeală.[ …] m-am uitat în jurul meu și m-am întrebat ” ce fac aici?”. Mi-am dat seama că nu o să mă mai pot întoarce niciodată acolo, pentru că nu era locul meu.”
Știai că o să renunți la facultate când te-ai înscris la Work and Travel?
Nu știam. Eu am renunțat la facultate în data de 6 aprilie și acum îmi amintesc ziua perfect… era o zi de marți aveam un laborator, pe care îl făceam în Zorilor și programam niște linii de cod, când dintr-o dată am simțit ceva ca și cum m-aș fi trezit dintr-un somn așa de amorțeală. M-am uitat la tablă, la codul de pe calculator și m-am uitat în jurul meu și m-am întrebat ” ce fac aici?”. Mi-am dat seama că nu o să mă mai pot întoarce niciodată acolo, pentru că nu era locul meu. Nu mi-am înghețat anul, nu am anunțat pe nimeni. Pur și simplu de un an și jumătate nu am mai fost la școală.
Cum decurgea programul tău în America?
Era destul de lejer în prima parte, mergeam pe 10:45 la serviciu. Stăteam în Brooklyn și era destul de lung drumul, făceam cam o oră și jumătate. Mergeam cu trenul până în Manhattan și de acolo cu feribotul până pe insulă unde e Statuia Libertății. Stăteam acolo până pe la 7 când se termina programul meu. Apoi, mergeam la film sau ieșeam cu colegii de muncă. Am început să mă implic și cu biserica de acolo. Ei aveau tot felul de grupuri, de activități. Am început să cunosc o grămadă de lume, și îmi plăcea anturajul lor. Mergeam la filarmonică, la teatru și am încercat să mă dezvolt cât de tare am putut.
Ce ți-a plăcut cel mai mult în America?
Atmosfera din New York care te făcea să simți că poți să faci orice. Prezența oamenilor din jurul tău te încuraja să îți urmezi visele, să continui. Oamenii care au țeluri înalte, de-obicei merg la New-York pentru că știu că e un loc nebunesc în care poți face orice. Atmosfera de acolo te face să te gândești că poți face lucruri imposibile.
Te mai vezi inginer?
Nu. Niciodată.
Te gândești să îți reiei cursurile la Conservator?
E o pasiune. Îmi place ideea de a ajunge într-un mediu în care să mă perfecționez la saxofon, să devin un bun instrumentist. Nu aș face o carieră din asta, știu sigur că nu asta e chemarea mea, dar vreau să mă perfecționez. Poate în Occident, nu știu dacă aș studia în țară.
Dacă tot suntem la capitolul profesii, știu că tu ai prezentat la Săptămâna Modei de la New York. Spune-mi cum ai ajuns în această postură?
Fashion Week a fost între 9-15 septembrie, parcă. Am început să mă duc la fashion show-uri doar așa ca spectator și după fiecare show erau afterparty-uri. La o astfel de petrecere am cunoscut o evreică, am povestit mai mult, ne-am împrietenit și la un moment dat m-a întrebat ce caut în New York. I-am zis că aș vrea să mă regăsesc. Mi-a zis că ar trebui să încerc modeling-ul. Mi-a făcut cunoștință cu o altă tipă și ea era model. Aceasta a spus că am față de model, că mă vede imaginea unui brand precum Calvin Klein. A început să se ocupe de mine, mi-a luat datele de contact, mi-a făcut rost de casting-uri… Dar asta s-a întâmplat spre sfârșit când eu trebuia să mă întorc acasă pentru că viza mea expira. Am reușit totuși să merg la o prezentare, era o gală caritabilă cu licitații pentru tratamentul cancerului la sân.
A fost o experiență super! Am fost și la ceva casting-uri pentru Brooklyn Fashion Week, dar nu m-au acceptat. Am fost super dezamăgit că a trebuit să mă întorc.
În aceste condiții, excluzi o carieră în modeling?
Nu o exclud. Acesta e unul din planurile mele pentru viior. Vreau să mă duc la Paris să încerc.
”[…]am dobândit o atmosferă, un calm natural, o pace personală care mă face să fiu ok cu ideea de a nu ști viitorul, de a nu ști ce să fac. […] mă bucur de prieteni, de oameni, de familie, mă pot bucura de lucrurile simple, mă pot bucura de starea de a fi.”
Dacă ar fi să te stabilești într-un loc pe care l-ai vizitat, ce ai alege?
New York, clar. Dar, nu mai mult de 3 ani. L-aș alege datorită oamenilor de acolo… Asia este foarte dezvoltată, însă cu asiaticii nu poți rezona la un nivel profund.
Ai ales aleatoriu țările în care ai mers sau ai avut un plan prestabilit?
Când am pornit am avut în plan doar să merg în Thailanda și să mă întorc. Însă, gazda la care am stat mi-a recomandat să mă duc în sudul Thailandei pentru că să-mi placă insulele de acolo. Am mers pe insule și mi-am dat seama că am ajuns foarte aproape, la 30 km de Malaezia și am zis ”sunt aici. Hai să mă duc!”. Și de acolo pas cu pas, niciodată nu m-am gândit că o să ajung eu să merg în Singapore sau Tokyo. În viața mea nu am îndrăznit să visez să ajung acolo. Totul a fost pas cu pas și când mă apropiam, alegeam țara vecină.
Cum s-a schimbat Teofil Rad, omul în urma acestei călătorii inițiatice?
M-am schimbat radical, nu mai țin minte versiunea mea anterioară. După toate experiențele astea, sunt un alt om. Înainte eram foarte stresat în legătură cu ce o să fac cu viața mea, viitorul meu… acum am dobândit o atmosferă, un calm natural, o pace personală care mă face să fiu ok cu ideea de a nu ști viitorul, de a nu ști ce să fac. De exemplu și acum nu am niciun plan, dar mă bucur de prieteni, de oameni, de familie, mă pot bucura de lucrurile simple, mă pot bucura de starea de a fi. Nu mai sunt instabil. Am dobândit un echilibru interior. Până acum un an de zile eu nu am zburat cu avionul. Mie îmi era frică de aeroporturi, mă pierdeam… Și acum într-un an de zile am făcut 25 de zboruri. La fel, până acum nu am fost la mare, până acum doi ani de zile nu am ieșit niciodată din țară. Acestea au fost toate portițe în interiorul meu care s-au deschis și am început să mă dezgheț tot mai mult și mai mult.
„Deci, a fost o experiență șocantă de-a dreptu. A fost extraordinar.”
Când ai început să meditezi și în ce consta asta?
Rugăciunea este o formă de meditație și eu mă rog de când mă știu dar, am început o pură meditație în Bali. Pentru că Indonesia este o țară cu o populație de 90% musulmani, însă în Bali majoritatea sunt hinduși. Am locuit în casă cu astfel de oameni, cu o energie foarte puternică. Deci, a fost o experiență șocantă de-a dreptu. A fost extraordinar. Aveau o grădină în care am mers. M-au învățat cum să respir și mi-au zis să mă concentrez. Apoi, m-au întrebat ce religie am. Le-am zis că sunt creștin. Mi-au răspuns să mă concentrez doar asupra lui Dumnezeu, să-mi dezvolt al treilea ochi. După o perioadă începi să vezi o lumină albă…. A fost cu adevărat o experiență extraordinară.
Meditai în fiecare zi?
Nu, asta a fost doar experimental. Eu am rămas doar cu rugăciunea. Eu sunt o fire filosofică, meditația apare spontan la mine…
„Asta a fost la ordinea zilei, să nu știu unde mă aflu.”
Care a fost cea mai mare provocare?
După câteva săptămâni în Asia mi s-a stricat telefonul și apoi laptopul. De exemplu, eram într-un oraș mare, Seul, cu 25 de milioane de locuitori, unde m-am obișnuit cu ideea de a fi în centrul sau la marginea orașului și să habar nu am ce e în stânga și ce e în dreapta. Să fiu complet pierdut, rătăcit ,dar să fiu calm și să continui să mă bucur și să nu mă îngrijorez absolut deloc. Continuam să pășesc și până la urmă se ivea soluția de a ajunge unde voiam. Asta a fost la ordinea zilei, să nu știu unde mă aflu.
Aceasta a fost mai mult o provocare psihică, îmi poți da un exemplu de provocare fizică?
Am urcat un munte: Rinjani de 3726m în 2 zile. Am făcut vreo 25km în 27 de ore… a fost abrupt și dificil. La bază erau aproximativ 30 de grade și sus 4-5 grade cu vânt puternic. Nu am avut echipament corespunzător, eram în pantaloni scurți și am înghețat de frig (râde).
Ce ți-a lipsit cel mai mult?
Nu mi-a lipsit nimic. M-am deconectat complet de lumea de aici. Într-adevăr dacă te gândești la mâncare mi-a lipsit laptele, pâinea, brânzeturile și prăjiturile. (zâmbește)
Te-ai simțit vreodată copleșit de decizia pe care ai luat-o?
În Asia am învățat ce înseamnă să trăiești fără stres. Când am schimbat primul zbor m-am panicat puțin. Schimbam avionul în Instanbul și era un oraș total nou, musulmani, eram agitat. În Dubai, am mai avut emoții. După asta nu am mai avut nicio problemă. Când am ajuns în Thailanda și am văzut că am o gazdă chiar super ok, mâncare, condiții bune, m-am dezghețat. Am început să vreau mai mult, să nu vreau să mă întorc acasă.
Cum decurge relația cu părinții tăi acum?
Le-a fost dor de mine. Mi s-a părut că s-au bucurat când m-au văzut. Însă, acum e mai rece relația. Adică ei îmi cer să-i ajut, să mai fac una-alta, dar eu am alte planuri, alte gânduri, concentrarea mea e în altă parte. În 6 luni am vorbit o dată cu ei, în rest comunicam prin sora mea. E normal să se fi răcit relația.
„Eu zic că Dumnezeu a fost la cârma fiecărei decizii din viața mea”
Ce factor a jucat religia în schimbările din viața ta?
Când încerci să ai o relație cu Dumnezeu și te rogi zilnic, El îți transmite foarte subtil în adâncul inimii, lucrurile care sunt ok în viață și care nu sunt ok. Toată lumea a fost împotriva mea când am renunțat la facultate, dar am simțit o susținere, o hotărâre… eu zic că Dumnezeu a fost la cârma fiecărei decizii din viața mea. E foarte evident pentru mine că eu nu am fost în stare să gândesc așa ceva. În viața mea nu am visat ca eu: copil sărac dintr-o familie săracă să ajung în Tokyo. Mi se părea imposibil, prea scump. Dintr-o fărâmă mică de dorință Dumnezeu poate să facă mult mai mult decât îți poți tu imagina. Dacă experiența a fost numai pentru asta, a meritat.
Crezi că după atâta spontaneitate, o viață normală de student ți-ar fi suficientă?
Nu cred că o să mă mai adaptez vreodată. Aș vrea să trăiesc experiența unui campus din Australia să fie multe naționalități, multă cultură. Să mă dezvolt personal nu doar să-mi cultiv intelectul.
Te simți mai aproape de menirea ta, consideri că ți-ai împlinit scopul?
Cu siguranță, nu. Încă sunt foarte departe de el… dar sunt pe drumul cel bun. Deocamdată sunt în etapa de dezvoltare personală… consider că e logic ca Dumnezeu să nu-mi dea menirea vieții mele dacă nu sunt încă pregătit.
Care e planul tău acum?
Să profit de orice oportunitate care apare. Momentan mi-am luat un bilet spre Suedia și de acolo mai vedem…
Dacă consideri că mai era ceva important de spus din călătoria ta și nu am știut să te întreb poți să completezi…
Păstrez legătura cu toți oamenii pe care i-am întâlnit. Mi-am făcut o grămadă de prieteni noi. Sunt o grămadă de oameni ca și mine, cu ghiozdanul în spate care pur și simplu călătoresc și atât. Cei mai tari oameni pe care i-am întâlnit eu, sunt fenomenali! Doar oamenii speciali aleg să se ducă așa departe. Mi-au lipsit oamenii de aici uneori. Țin minte când mergeam pe o insulă tropicală. Iți imaginezi un paradis. Îmi amintesc că eram pe o plajă cu un peisaj ce-ți taie respirația și numai mă uitam în stânga și-n dreapta și ridicam ochii spre cer si râdeam ca un prost de entuziasm de cât de palpitantă era viața. Începeam efectiv să fug pe plajă de bucurie și să zburd ca un copil. Și după 5 minute mă linișteam și urcam pe o stâncă și mă uitam la apă și mă gândeam: ”Dumnezeule! Numai o persoană de acasă de-aș avea cu mine cu care să mă bucur și să împărtășesc asta, ar fi paradis!” Fericirea nu-i fericire până nu o împărtășești. Nu era singurătate, întotdeauna am avut oameni dar erau cumva străini, prieteni proaspeți.
– Alexandra Gorgan / Sursa fotografiilor: arhiva personală Teofil Rad
