Orice greutate aduce după ea alte urmări. Sau schimbări. Sau de cele mai multe ori doar inițiative de schimbări. Nu degeaba se zice că orice minune nu ține mai mult de trei zile. Totuși, catastrofa aviatică despre care încă se povestește în presă a lăsat frâu liber tuturor cetățenilor din România, și nu numai, să își spună părerea. Oamenii rămân afectați. Sau nu. Mulți dintre ei sunt obosiți să mai lupte împotriva sistemului, care oricum de ceva vreme nu mai dă semne de vindecare. Chiar și așa, suntem membrii unei societăți, cetățeni ai unei țări. Sunt lucruri ce nu ne lasă reci. Un om cu moravuri frumoase și cu responsabilitatea pentru orice lucru bine făcut înțelege durerea unor părinți care își pierd fiica într-un mod nefericit. Poate el este cel mai nefericit: făcându-și meseria, din bunăvoie și din dorința de a progresa, de a învăța cât mai mult.
Câți nu ne regăsim în acest lucru? Câți nu știm de la părinții noștri cât de important e să lăsăm în urma noastră lucruri simple, dar valoroase? Să muncim dacă vrem să ne fie mai bine. Să învățăm dacă vrem să existe măcar o minusculă posibilitate de a te face remarcat. Oriunde: fie că e în grădină când o ajutăm pe bunica, fie într-o instituție, când în fața unui public, ne arătăm interesul pentru ceea ce studiem sau ce urmează să practicăm.
Involuntar moartea unor oameni care prinși în misiunea lor de fiecare zi, sfârșesc într-un mod neașteptat, ne frământă. Când activitatea lor se lasă cu urmări nu tocmai firești, ne afectează, ne îngrozesc, ne pun și mai mult pe gânduri. E un semnal de alarmă sau doar o ironie a sorții că de cele mai multe ori, unii oameni încetează într-un mod straniu a mai face ceea ce și-au dorit? E o coincidență că se produc catastrofe tocmai când suntem parcă intrați într-o stare de amorțeală și uităm lipsurile sistemului de care toți depindem? Pe care toți le simțim? Dacă e așa sau nu, putem afla prin modalități specifice fiecăruia, dar care în esență să aibă un scop comun.
– Victoria Nicoleta Algeorge
