Poți fi definit ca și persoană fără adăpost dacă condițiile în care locuiești sunt insalubre și îți pun sănătatea în pericol, stai pe străzi sau locuiești temporar la prieteni și rude fără să ai unde să te retragi „la casa ta”.
Cum ajung oamenii să locuiască pe străzi?
De multe ori, ei au avut o viață obișnuită înainte, dar situații dificile precum un incendiu, datorii cu mari restanțe, pierderea locului de muncă, probleme grave de sănătate sau în relația cu partenerul, au dus la pierderea locuinței. Acești oameni au în general diferite vicii precum alcolismul, drogurile sau jocurile de noroc, care îi împiedică să își îmbunătățească stilul de viață.
Un studiu arată că, în România, peste 162.375 de persoane nu au adăpost, conform Recensământului din anul 2011. Cifre exacte și statistici relevante nu se pot identifica cu ușurință, întrucât specificul problemei face foarte dificilă analizarea statistică a situației. Însă într-o țară în care 40,3% din populația cu vârsta de sub 35 de ani este în risc de sărăcie și excluziune socială, persoanele fără adăpost, și mai ales tinerii fără adăpost, merită o atenție sporită.
De asemenea, există comunități restrânse care se complac în propria realitate și nu își doresc schimbarea. Există familii cu mulți copii, care nu reușesc să le ofere un trai decent și îi forțează pe cei mici să iasă pe străzi și să se roage de trecători ca să primească niște bănuți sau ceva de mâncare. Când alți copii au o familie iubitoare și jucării, aceștia sunt murdari și poate chiar abuzați de către părinți.
Acum situația oamenilor fără un cămin stabil și sigur, devine încă și mai dificilă.
În timpul pandemiei de COVID-19, au fost instaurate măsuri ale Stării de Urgență, a Stării de Alertă, unde cetățenii au fost sfătuiți și chiar sancționați ca să rămână în case pentru protejarea personală și a celor din jur. Dar ce se întâmplă cu acești oameni care nu au case? Dincolo de orice inițiative umanitare, ignoranța față de ei ne poate costa pe toți. Doctorii avetizează că odată infectați, ei pot transmite virusul în comunitate.
La un nivel psihologic, acești oameni nu au fost cuprinși atât de tare de teama că ar putea fi infectați cu boala care a mobilizat restul populației. Poate unul dintre motive ar fi faptul că ei nu aceleași așteptări de la viitor ca și noi. Sunt învățați să trăiască de pe o zi pe alta, iar „viitorul” ca și noțiune, pentru ei e ceva vag sau nu există.
Problema oamenilor foarte săraci sau a celor fără casă este de multe ori ignorată de către autorități, iar schimbarea este departe de realitatea în care ne aflăm.
O femeie cu trei copii din Tîrgu Mureș, pe care am găsit-o căutând printre gunoaie, a fost amabilă și a spus că în timpul pandemiei
„Nimeni nu ne-a ajutat. Am trăit exact ca și până acum.”
De asemenea ea a mărturisit și faptul că locuiește în cel mai sărac cartier al orașului și sunt multe familii asemenea ei, care se descurcă cu greu în vremea pandemiei.
Pentru că sunt parte a realității în care trăim, chiar și la supermarket deseori întâlnim copilașii aceeia mici și murdari care te fac să le oferi ceva doar pentru că apelează la latura emoțională a fiecăruia. Și ei reușesc, după câteva cercetări, este evident faptul că ei au aceeași abordare asupra trecătorilor. Deși nu este vina lor pentru situația în care se află, este poate pentru noi un semnal de alarmă care nu ar trebui ignorat.
Ca să vedem ce părere au și cetățeni despre situația lor, am intervievat persoane de diferite vârste pentru o imagine de ansamblu.
Cristina are 19 ani și studiază despre nutriție și dietetică. Ea crede că situația acestor oameni a ieșit de sub control.
„Mulți dintre ei sunt sănătoși capabili să muncească, dar totuși aleg să se înjosească pentru a cere pe stradă. Ei primesc prea mult și nu oferă nimic înapoi.”, spune fata.
În cei 27 de ani ai săi, Horea a învățat că fiecare om este valoros și că merită să fie ajutat. El declară că
„Sunt și ei oameni și pot fi valorificați pe piața muncii făcând joburi mai simple, dar necesare. În acest caz, ei ar putea să își intrețină familiile și să aibă o locuință adevărată.”
Alți oameni chiar susțin ideea de a ajuta pe cei aflați în nevoie, mai ales în perioada de pandemie. O asemenea persoană este și Raluca, o profesoară de muzică în vârstă de 43 de ani. Ea consideră această situație este momentul perfect pentru ca ei să fie ajutați.
„Mereu vor fi persoane care să aibă inițiative civice, chiar dacă aceea nu suntem noi. Există ONG-uri sau organizații care se ocupă cu asemenea acte de caritate. Noi putem dona haine, alimente sau bani pentru cei aflați în nevoie.”
Pentru noi sunt doar oameni pe care lângă trecem, preocupați de viețile noastre, dar oare de câte ori stăm să ne întrebăm cum e defapt viața lor. E o temă prea amplă pentru a fi pusă într-un articol, dar e totuși o temă de reflecție pentru fiecare dintre noi.
Sursa: Octavia Cozma
Octavia Cozma
