REPORTAJ | Mahmoud, Nayef și Adnan, trei refugiați în Cluj

Cultură Din oraş

Mahmoud, Nayef și Adnan sunt trei refugiați care lucrează la shaormeria Rosa din Cluj-Napoca, iar de trei ori pe săptămână îi găsești și la Facultatea de Științe Politice și Administrative ale Comunicării (FSPAC) în cadrul cursurilor de limba română și orientare civică. Sunt înscriși în proiectul „MigraNet – Reţeaua Regională de Integrare a Migranților” organizat de ONG-ul Liga Apărării Drepturilor Omului (LADO) în colaborare cu Centrul pentru Studiul Comparal a Migrației. Scopul acestui proiect este de a oferi servicii integrate pentru beneficiarii de protecție.

Vin la cursurile de română imediat după ce termină tura de zi la muncă, de obicei întârzie, dar râsetele lor se aud de departe, cu mult înainte să intre în sala de curs. Tineri și plini de viață, cei trei se află de cinci luni în România și sunt aici din motive greu de imaginat pentru mulți dintre noi, precum război, moarte, frică, frig sau foamete.

,,Dumnezeu a făcut două raiuri: unul în cer și unul în Siria. Serios!”, afirmă Nayef, văzând uimirea și neîncrederea de pefețele noastre. Băieții au acceptat să ne acorde un interviu, în ciuda mediatizării abundente.

Mahmoud, după cum se intitulează, este șeful băieților, căci vorbește limba engleză foarte bine. Ceilalți doi vorbesc în arabă, cunosc câteva cuvinte în engleză, dar vorbesc din ce în ce mai bine limba română, fapt ce se datorează cursurilor de română, colegilor de serviciu și clienților de la șhaormerie. Nayef face nenumărate glume în română, iar accentul lui este unul impecabil. Adnan este mai retras, vorbește puțin și la subiect.

Povești obișnuite dintr-o lume neobișnuită a războiului

Terorism, bombe, arme, moarte. Acestea sunt primele cuvinte care-ți trec prin minte când auzi de Siria. În ochii lui Nayef acest loc este asemeni Raiului. Cum poate fi un loc în care teama și disperarea plutește constant în aer să fie asimilat cu eterna pace și iubire?

La 10 ani mergeau cu prietenii la patru dimineața în drumeții, se plimbau și petreceau. Își amintesc cu zâmbetul pe buze de perioada dinaintea războiului, fiecare dintre ei povestește cu zâmbetul pe buze.

Nayef își amintește cum mama lui îi interzicea să iasă din casă pentru a nu-și murdări hainele și de sentimentul de supărare pe care îl simțea.Apoi, a devenit student la Facultatea de Istorie și a lucrat la un magazin de haine, ducea o viață obișnuită. Era un student obișnuit, petrecea cu prietenii, ieșeau mereu să joace cărți. Locuia lângă Damasc, într-un loc muntos și spune că nici măcar nu simte frigul din România.

Adnan e din Damasc și a terminat Facultatea de Antropologie Biologică. În timpul facultății nu avea timp liber, dar își amintește cum în copilărie mergea în multe tabere la munte și la mare cu prietenii lui, fără supravegherea părinților, căci „în Siria la vârsta de 10-12 ani ești deja, oarecum, bărbat”.

Cele mai frumoase amintiri din copilărie ale lui Mahmoud sunt certurile cu fratele său mai mare„pentru că aveam aceeași gândire și voia să se pună stapân peste tot”. Mahmoud era în penultimul an la Facultatea de Bussines Management și lucra ca antrenor de fitness la o sală. Vorbește cu drag despre prietenii lui, despre atmosfera semi-serioasă din timpul jocurilor de Need for Speed și GTA.

Erau studenți, viitorul le stătea în față. În ciuda diplomelor și a certificatelor obținute, acestea nu le sunt de folos. Motivul nu este lipsa locurilor de muncă în domeniile studiate și nici lipsa interesului. Motivul este că nu au putut lua cu ei actele care să le ateste studiile, deci nu le pot demonstra. Tu ce ai face dacă de mâine ți-ar spune cineva că licența, masteratul și doctoratul pentru care ai învățat atâția ani, nu sunt valabile și trebuie să lucrezi ca ospătar?

Zilele doar trec, nu poți face nimic. Am văzut morți. Este complicat, se luptă națiuni acum și cred că nu se va sfârși niciodată.

„Războiul a început acum șase ani, în 2011. Eu eram la liceu” mărturisește Mahmoud. Totul era bine înainte de război, dar guvernul începea să pună monopolul pe întreprinderi.Atunci toți au ieșit în stradă „ca aici acum câteva zile bune”, dar diferența era că acolo militarii i-au întâmpinat cu arme. Nayef avea 20 de ani, iar Adnan și Mahmoud 15. „La început cu toții am ieșit în stradă” continuă acesta. După ce lucrurile au început să iasă de sub control au decis să rămână în case, așteptând, sperând.

„Trebuie să dormi noaptea, o oră, două ore, apoi se bombardează. Sunt proiectile. Aruncă unul. Puff! Explozie. Nu ești mort. Te verifici să nu fii rănit și te ascunzi. Se întorc, patru explozii în aceeași zonă. Poate o familie moare, dar dacă nu ești mort ești norocos. O să-ți fie frică, dar ce poți face? Nimic.”

Mahmoud și Nayef povestesc de proiectile și de prietenii care le-au murit în război, de cei care au intrat în armată și nu s-au mai întors din primele rânduri. „S-au dus o lună-două și apoi au murit, i-au pus în primele rânduri”, spune Mahmoud. Toți trei au plecat din Siria din cauza războiului,iar dacă rămâneau, erau forțați să intre în armată și să lupte contra propriului popor.

Nayef a plecat primul, în 2012, în Liban unde a muncit până în 2014 când a plecat în Turcia unde a stat o lună. Mahmoud și Adnan au părăsit Siria în 2015 și s-a dus în Turcia. Mahmoud a stat două luni la cei doi frați ai săi, iar Adnan a rămas doar pentru un an. Din Turcia toți au plecat pe mare în Grecia.

Aici au stat în taberele de refugiați timp de șase luni. Când au ajuns prima dată în Grecia au fost cazați aproape de un sat. Timp de o lună și jumătate sătenii le aduceau în fiecare zi mâncare și le dădeau haine. Mahmoud îmi arată o poză: „Fata asta venea în fiecare zi și mă scotea la cafea, ca să uit.”

„Situația era proastă pentru că îți dădeau doar mâncare.”, adaugă acesta. S-au înregistrat în programul pentru refugiați al Uniunii Europene. Au avut de optat pentru opt țări:„Toată lumea a ales Germania, Norvegia, dar după două luni ne-au spus: România te-a ales. De ce, ce-am făcut?”

spune Mahmoud râzând.

Zbor spre o nouă țară

Toți trei au venit cu același avion spre România și s-au cunoscut doar cu cinci zile înainte de a se îmbarca. Întrebați dacă știau ceva despre România înainte de a veni aici răspunsul vine pe ritmuri specifice, din telefonul lui Nayef, care ne pune să ascultăm melodia lui preferată în română, care este o manea despre iubire. „O știu de mult timp”, afirmă acesta. Știau că  mașina Dacia vine din România și își aminteau că au văzut meciul echipei naționale când erau în Grecia.

LADO este o organizație nonguvernamentală ce are ca scop apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În cadrul acestei organizații, cei trei au reușit să găsească un cămin stabil. Inițial au ajuns în Șomcuta Mare, un orășel din județul Maramureș, care după spusele celor trei nu i-a întâmpinat chiar cu brațele deschise.

„Am stat în Șomcuta Mare o lună și jumătate, deoarece așteptam hârtiile: adeverințe, certificate. Eram asemenea prizonierilor. Clujul îmi place, dar acel loc era foarte mic, parcă eram izolați. Nimeni nu vorbea cu noi. Nimeni nu a spus „salut” sau ceva. Ei doar ne ocoleau, dar cred că motivul era că nu cunoșteau engleza”

afirmă Mahmoud și povestește în continuare de căldura cu care au fost primiți în Grecia și despre nenumărații prieteni pe care și i-a făcut acolo.

În ciuda acestui fapt, cu toții consideră că oamenii din România sunt prietenoși, iar cultura  română și cea siriană nu diferă atât de mult. A trebuit să plece din Șomcuta Mare, deoarece nu erau destule locuri de muncă disponibile în oraș. „Dacă vrem să rămânem aici și mai ales dacă vrem să rămânem în viață, trebuie să muncim”.

Orașul care a devenit ”acasă”

La Cluj au venit cu autobuzul și lucrează cu mare plăcere la șhaormeria Rosa. Locuiesc împreună în Florești, într-o locuință cu trei camere, unde chiria și cheltuielile lunare le cauzează probleme uneori. Salariul acestora este mic, față de ce primeau în Siria înainte. „Când am ajuns aici nu am avut deloc bani. I-am cheltuit toți în Turcia și Grecia. În România primim 16 lei pe zi, pe lângă asta muncim. Gătim pentru noi și ne descurcăm.”, spun băieții.

Locul preferat în Cluj este centrul, deși nu au avut ocazia să viziteze tot orașul, băieții recunosc că le place aici. În timpul lor liber merg la mall, la sală și la cursurile de română. „Cursurile de română sunt grele, mai ales pluralul, dar învățăm și asta e bine.”, spune Mahmoud.

Nu au prea mulți prieteni încă, doar pe Andri, profesoara lor de română, colegii de la orele de română și cei de la muncă. Se mândresc cu faptul că nu au întâmpinat nicio problemă până acum. Nu se simt marginalizați, iar pe clienții care refuză să accepte șhaorma preparată de către un arab îi înțeleg și nu-i condamnă.

Andriana, profesoara băieților de limba română și orientare civică, consideră că aceștia au evoluat foarte mult în cele trei luni în care au frecventat cursurile. ”Ei nu se străduiesc chiar foarte mult ca să își facă temele, fiindcă lucrează foarte mult, uneori vin foarte adormiți, dar încearcă să fie atenți. Sunt avantajați de faptul că lucrează cu români și prind cuvinte, expresii. Nayef vorbește din ce în ce mai bine, ceilalți înțeleg, dar le este frică să vorbească. Oricum, au evoluat destul de mult, se vede clar și la modul în care scriu, mai au greșeli, dar contează că înțeleg. La finalul programului, în 24, a avut loc un examen, băieții s-au descurcat destul de bine și au primit note bune. ”

Nayef vorbește cu amuzament despre colegii lui de tură, care se ceartă mereu din cauza etniei, unul fiind ungur, iar celălalt român, dar se bucură fiindcă astfel poate învăța două limbi dintr-o dată. Mahmoud povestește că unii băieți de la sală se comportă diferit cu el, dar a reușit să-și facă și prieteni. „Clujenii sunt prietenoși”, spun băieții.

Integrare sau evadare?

Trebuie să-ți părăsești țara natală. Trebuie să fugi din fața războilui și trebuie să te acomodezi într-o țară nouă, unde nu cunoști pe nimeni, nu cunoști limba și e posibil să nu supraviețuiești de pe o zi pe alta. Așa începe povestea de groază a celor trei refugiați din Siria, care acum au puterea de a ne vorbi despre planurile lor de viitor.

Nayef vrea să se însoare, să învețe limba, să-și continue studiile. Mahmoud vrea să plece să muncească în străinătate, în Vestul Europei, să facă bani și să-și deschidă apoi propriul magazin în România, asemenea șefului său. Adnan nu știe ce vrea să facă pe viitor „e încă confuz, nu știe, pentru că totul e nou”, traduce Mahmoud. „Eu și cu Mahmoud”, spune Adnan în română.

Întrebați ce ar face dacă războiul din Siria ar înceta, răspunsul este unul cert și comun ”da, ne-am întoarce”. Inimile lor sunt în continuare acasă. Acasă cu părinții, cu prietenii din copilărie, acasă în picăturile de ploaie și în foșnetul vântului Sirian. Acasă, deși acest acasă este un loc nesigur și plin de primejdii, băieții se străduiesc să își amintească de ceea ce a fost frumos. Întrebat dacă își va revedea vreodată frații, Mahmoud răspunde întristat și dezamăgit, iar răspunsul lui este unul negativ „Aceștia sunt în alte țări, au familii, vorbim pe Skype…măcar așa.”

Războiul le-a luat totul: visele, planurile, speranța și mai ales pe cei dragi. Tot ce le-a rămas sunt amintirile și pozele cu străzile frumos pavate și înflorite, cu plaja plină de oameni fericiți, cu parcurile și părculețele pline de copii jucându-se cu mingea, cu imaginea mamei și a iubitei. Așa era înainte de 2011.

Lucrurile de atunci au luat o întorsătură neașteptată. Și răul nu s-a oprit încă, lucrurile culminează în continuare, iar războiul nu dă semne de încheiere.

„Cred că, după acest război, oamenii ne văd ca niște teroriști. Vrem doar să avem acea imagine că suntem oameni buni, că putem trăi în această comunitate fără probleme, nimeni să nu ne urască sau să ne evite. Ideea asta: noi sunt român, voi sunteți arabi și nu… Nu e bine, urăsc ideea asta și mă gândesc la asta tot timpul.”

mărturisește Mahmoud, aprobat de ceilalți doi.

Alte link-uri utile:

MIGRANET

– Reka Vass și Maria Grigoraș

leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

related posts