„Prefer să nu…” este binecunoscuta formulă a copistului Bartleby, o formulă capabilă să schimbe viața unui om. În spatele poveștii simple de secol XIX, se ascunde misterul unei ființe ciudate, după cum însuși naratorul declară, încă din primele pagini: „Bartleby, cel mai bizar dintre copiștii pe care mi-a fost dat să-i văd sau despre care am auzit vreodată.”
Bartleby, O povestire de pe Wall Street este titlul cărții lui Herman Melville. Povestea aparent simplă a unui avocat care își petrece zilele într-un birou situat „la etajul casei cu nr…, de pe Wall Street”, înconjurat de angajații săi, fiecare cu însușirile lor ciudate, devine o enigmă apăsătoare în momentul în care Bartleby își face apariția și este angajat pe post de copist: „Într-o dimineață am zărit prin ușa deschisă biroului meu (era vară!) un tânăr care sătea nemișcat în prag. Parcă-i văd și acum fața curată dar lividă, cu o expresie jalnic de respectabilă și iremediabil deznădăjduită. Era Bartleby”. Aparenta liniște pe care tânărul Bartleby o arată îl fascinează pe avocat, obișnuit cu temperamentele zgomotoase ale celor doi angajați ai săi, Curcanul și Cleștișor. Astfel că Bartleby este așezat cât mai aproape de biroul propriu al avocatului, iar râvna lui în copierea actelor îi dovedește acestuia că a luat o decizie bună angajându-l.
În spatele muncii sale însă se ascunde o tăcere apăsătoare, pusă de avocat pe seama meseriei monotone și plictisitoare de copist. Într-adevăr, în paginile studiului intitulat The Bartleby Effect, copistul liniștit și tăcut este văzut ca un simbol, un erou care protestează fără violență împotriva acestui stil de viață. Avocatul nu știe nimic despre Bartleby. Trecutul îi rămâne pe tot parcursul cărții în ceață, stârnind o undă de mister și de curiozitate. Zvonul pe care avocatul îl redă la sfârșit, care atestă că Bartleby ar fi muncit la Arhiva din Washington a „Scrisorilor refuzate” nu face altceva decât să accentueze misterul din jurul acestui personaj bizar.
Putem presupune așadar că melancolia și ciudățenia caracterului acestui personaj marchează o viață petrecută între hârtii și destine triste. Munca neîntreruptă a lui Bartleby îi stârnește curiozitatea avocatului. Refuzul său însă, exprimat politicos prin formula „prefer să mă abțin”, îl uimește și începe să-i schimbe viața, puțin câte puțin.
Avocatul devine „dependent” de Bartleby. Oricât de nervos ar fi din cauza comportamentului copistului, este ușor dezarmat și încearcă să-i găsească mereu scuze, considerând că trebuie să fi avut o viață singuratică și grea. Astfel că se hotărăște să se împace cu Bartleby, spunând că îi este foarte util, iar ciudățeniile lui sunt involuntare. În ciuda caracterului bizar, avocatul vede în Bartleby atribute precum cinste și siguranță și începe să nutrească un sentiment de milă pentru ciudatul copist din biroul său. Când află că Bartleby s-a „instalat” în biroul său, avocatul trece la sentimente de repulsie, căutând să scape cât mai repede de el. Funcționarii angajați ai biroului, precum și însuși avocatul, încep să folosească și ei, la rândul lor, expresia copistului: „prefer să…” Deși este considerat „o piatră de moară”, Bartleby inspiră milă, chiar și atunci când, refuzând să mai scrie, stă ore întregi privind un zid, într-o adâncă melancolie.
Schimbându-și sediul, avocatul scapă de Bartleby. Dar imaginea lui nu dispare. Astfel că, aflând că este închis, îl vizitează, aflând că și aici refuză să mănânce, acesta fiind probabil și motivul pentru care se stinge în închisoare, lăsându-l pe avocat cu o undă de tristețe în suflet.
În jurul lui Bartleby se contuează un mister, misterul unei vieți solitare, a cărei liniște ciudată vine dintr-un trecut necunoscut. Rând pe rând, el stârnește celor din jur uimire, nervozitate, milă, repulsie, în timp ce liniștea lui nu poate fi tulburată. Deși pare un copist singuratic și bizar, Bartleby schimbă viața avocatului prin simpla lui decizie de a „prefera” să nu facă ceea ce îi stă în îndatoriri. Lumea din jurul său începe să se agite: avocatul hotărăște să-l alunge, poliția îl arestează, însă Bartleby rămâne la fel de netulburat. Melancolia lui stârnește interesul, însă cauza ei nu este descoperită niciodată.
Privind la avocatul „care știe câte ceva despre sufletul omenesc”, și care declară în primele pagini ale cărții că, în ciuda meseriei agitate pe care o are, nu și-a tulburat niciodată pacea lăuntrică, îl vedem profund legat de sărmanul copist pe care-l angajase într-o zi de vară. Iar Bartleby rămâne o victimă învăluită de mister, ale cărei arme sunt tăcerea și simpla formulă „prefer să nu…”
– Christinne Schmidt
