Finalistă a Ligii Campionilor cu Gyor Audi Eto în anul 2009, românca Gabriela Rotiş Nagy este una dintre handbalistele care evoluat de-a lungul carierei mai mult la cluburi străine. Originară din Sfântu Gheorghe, Gabriela Rotiş Nagy s-a născut în 12 noiembrie 1980, fiind al doilea copil al familei Rotiş. Românca care a evoluat un deceniu pentru Hypo Viena explică de ce a ales să reprezinte naţionala Austriei şi nu pe cea a României. Ajucat de-a lungul carierei la echipe precum: Slagelse Dream Team (Danemarca), Gyor Audi ETO (Ungaria), Hypo Viena şi SG Witasek Kärnten (Austria).
“Dragoste cu sila nu se face.”
Gabriela, să ne spui în primul rând, cum ţi-ai găsit pasiunea pentru acest sport?
Am fost un copil foarte activ. Am început cu baschetul la 7 ani, sport pe care l-am practicat până la 9 ani. Prietenii noştri de familie erau antrenori, doamna Valeria Copoz era de handbal, iar domnul Radu era de box. Ea a fost sora cunoscutei Doina Copoz, portarul naţionalei României din acea perioadă. Tot timpul îmi spunea că sunt făcută pentru handbal, aşa că mi-a convins părinţii să mă de-a la handbal. Pot să spun că m-am îndrăgostit pe loc de acest sport.
De aproximativ un an şi jumătate ai devenit mama unei fetiţe, Maria. Cum reuşeşti să te împarţi între antrenamente şi responsabilităţile unei mame?
Sinceră să fiu, la încept mi-a fost un pic cam greu, pentru că eram obişnuită sa mă gândesc numai la mine, la programul meu, la cariera mea. De când a apărut micuţa sunt în primul rând ,mamă, iar handbalul este pe al doilea plan loc. Eu nu mai sunt profesionistă din momentul în care am născut, iar la antrenamente mă duc doar atunci când timpul îmi permite. De obicei merg la antrenamente cu echpa de două, trei ori pe săptămână.
Cum arată o zi din viaţa ta?
Înainte să apară copilul era totul simplu. Mergeam la antrenamente, după care la masaj, prânz, odihnă, antrenament şi ziua era încheiată.Acum totul s-a schimbat şi în acelaşi timp totul e mai frumos. Sunt zile în care trebuie să mă duc în şcoli, pentru că Hypo Viena derulează un proiect denumit “Ball in Der schule” (Ore în şcoli) prin care se promovează handbalul şi se aduc copii la club. Trebuie să mă ocup şi de micuţa Maria, iar după-amiaza mă duc la antrenamente. Imediat după antrenament trebuie neaparat să mergem la o plimbare cu căţelul, după care ajungem acasă, luăm cina şi ne punem la somn. Cam aşa arată o zi normal din viaţa mea.
Eşti născută în România, însă ai evoluat de-a lungul carieri pentru naţionala Austriei. Mulţi te-au judecat, ai putea să explici motivul pentru care ai ales să evoluezi sub culorile Austriei?
Dragoste cu sila nu se face. Eu am vrut întotdeauna să joc pentru Romania, însă în perioada aceea aşa au evoluat lucrurile şi asteptam foarte mult o convocare. În perioada aceea era domnul Oţelea la cârma naţionalei. Nu ştiu cât de mult ştia dânsul situaţia în handbalul feminin,dar ce stiu eu e că în acea perioadă toţi interii stânga erau indisponibili. Simona Gogârlă era însărcinată, Carmen Amariei operată la umăr, iar Valeria Motogna avusese un accident, iar eu tot nu am fost convocată. Aşa că am decis să evoluez pentru naţionala Austriei şi să obţin cetăţenia.
Care a fost momentul cheie al carierei tale?
Momentul cheie al carierei mele a fost acela în care am decis să evoluez la un club de top în străinătate. Am avut o ofertă de la campioana Austriei, Hypo Viena şi mă bucur că i-am dat curs. De ce? Am ales această ofertă pentru că evoluând la Hypo Viena am reuşit să fac parte din elita handbalului international.
“Cel mai trist moment îl trăieşti atunci când ştii că ai fost cu o mână pe toarta trofeului şi nu l-ai câştigat”
De-a lungul carierei ai evoluat şi la echipe din străinătate. Unde te-ai simţit cel mai bine?
Cel mai bine m-am simţit aici, la Hypo. Este echipa la care am evoluat cel mai mult, m-am simţit şi mă simt foarte bine în continuare. Am învăţat foarte multe lucruri în Austria, mai ales că am evoluat timp de 10 sezoane aici.
Cum a fost experienţa din finala Ligii Campionilor?
E foarte frumos să evoluezi înt-o finală de Liga Campionilor. Atmosfera e senzaţională, însă e nevoie să munceşti foarte mult, iar drumul până în finala Ligii Campionilor e foarte lung şi dificil. Cel mai trist moment îl trăieşti atunci când nu câştigi finala, ştiind că ai fost cu o mână pe toarta trofeului. Cred că orice sportiv care evoluează şi ajunge până în ultimul act al Ligii Campionilor şi nu reuşeşte să pună mâna pe trofeu rămâne cu un gust amar.
În trecut ai avut ocazia să evoluezi şi la celebra echipă Slagelse Dream Team, în Danemarca. Cum a fost perioada petrecută în Danemarca?
Pentru mine Danemarca a fost o experienţă negativă din care am învăţat foarte multe. Mai pe scurt, aşa a fost în Danemarca : “Pe dinafară vopsit gardul, înăuntru-i leopardul!”
Ai organizat două ediţii de Handballcamp Gabi Rotiş. Cum s-a desfăşurat ediţia a doua din vara anului trecut?
A doua ediţie s-a desfăşurat neaşteptat de bine, ţinând cont că am decis să organizez Handballcamp-ul într-un timp foarte scurt, deoarece nu ştiam cum o să mă descurc cu micuţa Maria.E foarte obositor, însă energia pozitivă pe care o primeşti înapoi de la copii te face să mergi mai departe. La ediţia din vară am avut mai puţini copii înscrişi decât în prima ediţie, din cauza timpului foarte scurt în care ne-am decis să organizăm a doua ediţie. Cu siguranţă vor fi şi alte ediţii în anii urmatori.
În acest moment evoluezi pentru Hypo Viena. Te-ai gândit să te retragi din sportul de performanţă?
Eu nu mai sunt handbalistă profesionistă, asta înseamnă că nu voi mai evolua foarte mult. Îmi doresc să mă focusez mai mult pe antrenorat.
Ai vreo echipă de handbal preferată?
Nu pot să spun că am o echipa preferată, pentru că nici nu ai cum. În zilele noastre, din cauza crizei financiară majoritatea echipelor sunt instabile, însă îmi place Larvik, mă fascinează handbalul nordic şi mentalitatea nordicilor. Ştiu să gestioneze foarte bine meciurile cu miză mare.
Ce îţi doreşti să devină fetiţa ta, Maria? Vezi în ea o viitoare handbalistă?
În primul rând mi-aş dori să aibă o educaţie foarte bună în spate. Este un copil foarte activ, cu siguranţă va face sport. Dacă va fi de performanţă sau nu, rămâne de văzut.
Ce urăşti cel mai mult?
Nu îmi place minciuna, Danemarca şi nici omul prefăcut.
Care este deviza ta?
Nimic nu se întamplă întâmplător.
– Cătălin Weinmuller
