Ana Strîmturean şi-a păstrat demnitatea de artist în ciuda curentului mediatic din România care tinde să promoveze comercialul. Pledează în continuare pentru muzică folclorică de calitate şi se mândreşte de faptul că a avut mereu reuşite pe ambele planuri: carieră şi familie. Artista a vorbit despre valorile româneşti şi despre activitatea sa.
Doamnă Ana, ce vă amintiţi despre locul copilăriei?
Totdeauna sunt emoţionată când vorbesc despre locul copilăriei… nu e vorba că îmi amintesc doar pentru că eu păstrez legătura cu locul copilăriei mele, nu am întrerupt-o niciodată întrucât acolo am părinţii care-mi trăiesc şi merg cât de des pot să-i vizitez, să-mi vizitez rudele, oamenii din sat şi locurile natale.
Ce lecţii de viaţă v-a oferit copilăria trăită la sat?
Copilăria mea a fost destul de frumoasă, deşi cu mai multe lipsuri. Am trăit într-o perioadă când nu era prea uşor să porţi nişte copii la şcoală, iar părinţii s-au străduit să ne ţină, atât pe mine cât şi pe sora mea, la liceu dar şi la facultăţi. Îmi amintesc de copilărie cu plăcere că eram foarte mulţi copii pe uliţă şi ne jucam tot felul de jocuri care mai nou au dispărut din păcate. Internetul şi calculatorul le-au luat-o înainte, acum nu se mai ştie de jocurile copilăriei, nici de tradiţii şi obiceiuri populare. Noi încercăm să păstrăm toate acestea, costumele şi cântecele din străbuni dar cei care le-au făurit sunt din ce în ce mai puţini şi de aceea apar multe kitsch-uri.
Când şi cum v-aţi descoperit înclinaţia spre muzica populară?
Tot aşa, gândindu-ne la copilărie, pot să spun că de mică mi-a plăcut să cânt muzică populară. Mie îmi plac toate genurile muzicale dar să fie cântate bine şi frumos, cu mesaj bineînţeles, să fie adecvat, fără replici agresive şi înclinaţii în diferite direcţii. Dar muzica populară am învaţat-o de mică de la vecini, de la radio, de la difuzoare; mătuşa mea avea un difuzor în perete şi ascultam toate emisiunile de muzică populară care se derulau, după aceea am avut radio şi mai târziu televizor. Parcă acum văd cum s-au desfăşurat toate posibilităţile noastre de a lua legătura cu mass-media, întâi cu difuzorul apoi cu radioul şi în final cu televizorul pe care nu toată lumea îl avea în sat. Apoi, la şcoală am participat la diferite serbări şi primul cântecel pe care l-am
interpretat pe scenă a fost „Savetucă, Savetucă” al Sofiei Vicoveanca şi îmi amintesc că am uitat câteva versuri atunci, dar nu m-am lăsat eu păgubaşă, am mers până la capăt. Şi tot aşa în şcoala generală am avut primul meu profesor de muzică ce nu era calificat, dar a vrut să ne înveţe la vioară şi îmi pare foarte rău că nu am îmbrăţişat acest instrument, pentru că oamenii satului ziceau că numai ţiganii cântă la ceteră, însă profesorul George Harosa mi-a deschis dragostea spre cântul popular punându-l în scenă şi organizând un ansamblu artistic. Mai apoi, la liceu la Bistriţa, la fel, am facut parte din ansamblul artistic şi am început să mergem în turnee, spre exemplu în Algeria, pe vremea aceea era lucru mare să ajungi în străinătate.
Din ce zonă provin cântecele dumneavoastră?
Din origini mă trag din localitatea Salva, judeţul Bistriţa Năsăud, m-am născut într-un loc unde Someşul Mare sărută râul Sălăuţa. De pe cele două văi mi-am cules eu repertoriul, numai de acolo cânt şi reprezint această zonă, nu că nu aş şti sau nu aş putea să abordez şi alt repertoriu, dar acolo m-am perfecţionat ca şi interpretă de muzică populară a locului năsăudean. Tot în această zonă s-au născut şi talente precum George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, aşa că nu este mândrie mai mare decât să mă nasc pe aceste meleaguri şi să le cânt până în ziua de astăzi.
Credeţi că muzica folclorică îşi păstrează aceeași valoare ca în trecut, sau a suferit anumite transformări care au degradat-o în timp?
Din păcate, în ultimul timp muzica a suferit transformări şi nu din cele mai bune. În ce priveşte zona noastră, nu sunt aşa de agresive transformările. Pot să mă pronunţ mai mult asupra influenţelor din alte zone, trebuie să ne raportăm la zona folclorică mare, apoi luate în parte toate subzonele folclorice. Nu trebuie să facem un ghiveci între zonele mari, ele nu se aseamănă între ele. Modelele de pe costume din zonele viu colorate pot să ne placă, dar asta nu înseamnă că putem să le luăm şi să le punem în costumele noastre dacă nu ne aparaţin ca zonă, nu o să mai ştim care-i zona adevărată. Ne plac într-adevăr, le admirăm, le putem achiziţiona şi păstra ca un obiect de artă dar atâta tot. Textele literare, fiecare zonă are întâmplările ei în graiul specific şi nu este indicat să le purtăm de ici-colo.
Cum credeţi că priveşte publicul tânăr muzica folclorică?
Da, aici chiar este o problemă, am întâlnit-o chiar şi la tinerii care vin spre şcoala unde lucrez eu, Şcoala Populară de Artă, „Tudor Jarda” din Cluj, cărora le este ruşine de colegii lor să cânte muzică populară. În zilele noastre tinerii se îndreaptă cu totul în spre altă direcţie, ascultă alte genuri de muzică şi se educă diferit. Totuşi ar trebui să
nu uite rădăcinile locului din care provin, de unde au plecat, să-şi aducă portul lor popular şi cântul popular şi să contribuie la păstrarea tradiţiilor. Şi pe la şcoli şi pe la facultăţi sunt grupuri de dansatori şi de solişti care au diferite evenimente artistice.
Portul dumneavoastră popular este primit moştenire sau l-aţi cumpărat personal?
Eu nu am numai un costum popular, am mai multe, câteva piese populare de bază cu care mai şi jonglez, mai fac diferite combinaţii. De exemplu, o cămeşă cu zadile, mai merg şi cu celelalte zade, cu năfrămile, cu alte poale şi tot aşa. Unele sunt moştenite, altele sunt primite cadou de la naşa mea de cununie, dar în special am costumele naţionale ale mamei mele, ale bunicilor mele şi aşa mai departe tradiţia s-a păstrat.
De-a lungul carierei muzicale aţi avut parte de situaţii în care să fiţi nevoită să faceţi anumite compromisuri?
Cuvântul compromis e destul de pretenţios. Nu pot să spun că am făcut compromisuri mari pentru că dacă le făceam, eram şi eu mult mai cunoscută ca şi interpretă. Nu mi-a plăcut niciodată să fac compromisuri care să mă pună pe mine în umbra în ceea ce priveşte calitatea mea de om. Eu am familie, sunt şi profesor, sunt şi interpretă şi ca să îţi păstrezi toate astea trebuie să fii vertical, altfel nu merge treaba. Cam toţi cei care au făcut mari compromisuri s-au ales cu una şi au pierdut alta, nu poţi să le ai pe toate.
Cum reuşiţi să vă împărţiţi între statutul de interpretă, profesoară, soţie şi mamă?
Nu este deloc uşor, dar dacă ai lângă tine omul potrivit care să te ajute, sincer, este mult mai uşor. Eu am gasit sprijin în soţul meu şi în familie în general, însa părinţii mei nu au fost în totalitate de acord ca eu să cânt; nu au fost şi nici nu sunt. Totdeauna mi-au spus că trebuie să am grijă de familie iar cântăreţii au preocupări colaterale foarte multe si că nu este bine să plec prea mult de acasă. Această carieră presupune întradevăr multe plecări de acasă dar eu am reuşit să gasesc o cale de mijloc iar soţul meu m-a înţeles mereu pentru că şi el a fost dansator într-un ansamblu artistic. Dacă nu te înţelege persoana de lângă tine e imposibil, ori schimbi persoana şi mergi mai departe, dacă nu, te laşi tu păgubaş. Nu există cale de mijloc aici, am vazut multe familii dezbinate din acest motiv.
Relaţia dintre dumneavoastră şi elevi este strict educaţională, sau apar şi relaţii de prietenie?
Eu zic că apar. Chiar de prima dată eu nu mă raportez la relaţia elev-profesor, eu am mai predat şi la catedră la liceu ca şi profesor de Educaţie Muzicală şi nici acolo nu am putut să mă stăpânesc să nu fiu prietenă cu ei. Din acest motiv se mirau foarte tare profesorii de la celelalte catedre, cum îmi vin mie toţi elevii la oră când nu este o materie principală. Întotdeauna am ştiut să îi atrag probabil cu felul meu de a fi, aşa sunt artiştii, au un grad mai mare de sensibilitate.
Ce mesaj aveţi pentru tinerii interpreţi care abia îşi croiesc un drum în muzica folclorică?
Eu îi sfătuiesc să fie, în primul rând, răbdători cu tot ceea ce înseamnă croirea acestui drum destul de spinos, dar foarte frumos, şi să muncească foarte mult pentru a-şi atinge scopurile. Talentul nativ, de la Dumnezeu, este doar câteva procente, restul este muncă. Să fie atenţi să nu uite de unde au plecat, să nu-şi piardă portul şi graiul, să încerce să se delimiteze la zona lor de provenienţă ca să devină interpreţi cu rădăcini foarte bine înfipte, să se diferenţieze de cei care denaturează cântul şi costumul popular.
– Adriana Leonti / Sursa fotografiei: Facebook
