Un pictor cu sufletul colorat și plin de viață
Pentru unii pictura înseamnă artă, pentru alții doar o pierdere de timp. Pentru pictorul Gheorghiță Bojan, în vârstă de 75 de ani, aceasta reprezintă întregul lui univers, deoarece fiecare întâmplare din viața lui este legată de pictură. Totuși nu se poate spune că a avut o viață prea colorată. S-a născut în 1942 în Cluj-Napoca, păstrând în suflet pentru acest oraș o dragoste aparte.
Primul contact cu arta a fost l-a o vârstă fragedă, atunci când a văzut pictura lui Theodor Aman „Ștefan cel Mare și aprodul Purice”. Aceasta l-a impresionat atât de mult, încât l-a determinat să se înscrie la liceul de Arte Plastice „Romulus Ladea” din Cluj-Napoca, chiar dacă tatăl său nu prea a fost de acord. Acolo a realizat mai multe picturi care au fost expuse la București și apreciate de profesori.
Deși „copil de cartier” fiind, așa cum el însuși se numește, cu mama croitoreasă și tata instalator, Gheorghiță Bojan s-a simțit întotdeauna atras de această viața simplă cu neajunsurile ei, dar lipsită parcă de griji și care îi oferea o libertate din care se scurgea mereu inspirația. Își amintește cu drag de zilele în care mergea la țară, de mirosul proaspăt de potcoave scoase din foc, zgomotul de lemne tăiate și foșnetul fânului uscat așezat în căpițe. La oraș, l-a atras mereu atmosfera din cârciume și poveștile oamenilor de acolo, sincere, spuse la un pahar de vin. Mai târziu avea să realizeze că toate aceste elemente si-au găsit locul în picturile sale.
Viața reală reprezintă pentru pictorul Bojan, un izvor nesecat de inspirație
Artistul nu a dus niciodată lipsă de subiecte și nu a simțit nevoia niciodată să inventeze ceva, din moment ce multe din compoziții erau chiar în fața lui, iar el trebuia doar „să întindă mâna și să le ia” și mai trebuia să știe să privească. Acest lucru a venit cu timpul și o dată cu experiența acumulată.
Și-a continuat studiile la Institutul de Artă din Cluj-Napoca, unde a câștigat multe concursuri. Dar pictorul clujean, a mai avut un as în mânecă, faptul că a fost mereu îndrumat de profesori cu dedicare și dragoste pentru această meserie. În vremea studenției a cunoscut-o pe actuala lui soție, pictoriță și ea. Aceasta l-a tras de la viața dezordonată a muncitorilor instalatori și l-a adus mai mult pe drumul picturii. Totuși el nu se consideră un pictor, ci mai degrabă un muncitor cu o meserie destul de murdară, dar fermecătoare. A lucrat la București, apoi la Opera din Cluj, unde picta scene din marile spectacole. A făcut multă vreme caricaturi pentru ziarul Făclia și a ilustrat multe cărți.
De când s-a pensionat este liber profesionist. Vine de 3-4 ori pe săptămână la atelier și pictează de plăcere. Nu se consideră cu nimic special de restul pictorilor, deoarece spune el, fiecare se diferențiază prin modul unic în care pictează, ba chiar de multe ori spune că a avut o evoluție profesională lină.
Domnul Gheorghiță Bojan nu s-a schimbat deloc de la vârsta tinereții. Și acum îi plac cârciumile, horele, berea, petrecerile în aer liber. Este un bătrân vesel, care recunoște că are multe vicii, dar care nu se va plictisi niciodată de viață și de marile lui iubiri: pictura și soția sa, despre ambele vorbind cu multă pasiune și patimă.
„Eu am pictat întotdeuna oameni!”
Personajele dau viață creației lui. Bojan are ca sursă de inspirație clasa muncitoare din viața reală, clasa medie cu toate elementele ei caracteristice. Pictura lui Gheorghiță Bojan este mai mult figurativă, dar se poate încadra și în curentul expresionism. Cel mai des pictează în pastel, cu acril sau tuș.
Și ar mai fi ceva frecvent întâlnit în picturile lui Gheorghiță Bojan, și anume, nudurile. „Am făcut sute și sute de nuduri la mare.” Pentru că pictează oameni, are mereu nevoie de modele, de care își amintește cu drag ca de niște muze care au rămas conservate pentru eternitate în tablourile sale. Deși oamenii sunt încă reticienți când văd picturi nude, el consideră că este o temă ca oricare, vâzîndu-ți personajele strict ca niște muze dătătoare de viață în operele sale.
Procesul de creație diferă în funcție de starea artistului. Uneori poate fi lung și greoi, revenind după luni de zile să mai adauge ceva la un desen sau poate fi o creație spontană cu o valoare viziuală incomensurabilă.
Problemele reale ale artiștilor din ziua de azi
Pictorul Gheorghiță Bojan spune: „Faptul că în 27 de ani nu s-a putut pune la punct o galerie, mie îmi spune că în Cluj greu se va putea face ceva.”
„Am văzut că în Cluj nu se poate mai nimic, am zis să îmi duc lucrările în altă parte. Am mers la o galerie de artă din Sibiu și mi-am lăsat lucrările acolo. Între timp aflu că defapt tablourile sunt arătate, dar ele nu pot fi vândute. Și-atunci mă-ntreb: Care e rațiunea în acest fapt?”
„Se aclamă atât de mult faptul că se dorește promovarea literaturii, picturii, că vrem artă, să fim culturali, să arătăm ce putem”, dar practic: „Ce să arătăm? Unde să arătăm? Cu ce să arătăm?” Ca soluție reală: „O galerie de artă ar trebui să se facă într-un loc central unde lumea să se împiedice de ea și s-o vadă.” În acest sens artistul Gheorghiță Bojan conchide: „Oamenii își pierd interesul pentru artă, deoarece nu au unde să vizioneze cu adevărat arta. Deci arta trebuie văzută, trebuie promovată public! Poate cine știe, după moartea artiștilor contemporani, care au un trai de mizerie, li se vor recunoaște adevărata valoare, pentru că atâta timp cât sunt în viață sunt niște anonimi.”
„Eu simt că voi picta și după moarte, pentru că altceva nu știu să fac”
În ciuda acestor realități ale traiului greu al unui artist, pictorul Gheorghiță Bojan nu renunță. Defapt nu mai pictează demult pentru a supraviețui. Pictează din pasiune, pentru că această pasiune l-a hrănit cu seva vie a creației artistice mulți ani, i-a fost alături la bine și la greu, i-a definit întreaga existență. Multe din picturi vor rămâne cu siguranță după moartea lui uitate sub praful ignoranței, numeroase schițe de o valoare unică se vor pierde. Dar atâta timp cât oamenii își vor aminti prin lucrările sale monumentale, cine a fost Gheorghiță Bojan, el va rămâne viu și va continua să picteze și după moarte, pentru că altceva nu știe să facă, iar pictura reprezintă aerul pe care îl respiră zi de zi.
Până atunci, încet, face același drum de acasă și până la atelier, de câteva ori pe săptămână, unde își desface și combină culorile și se apucă de pictat. Străbate lumea prin culori și visează, iar ori ce visător care dorește să-i asculte poveștile, îl poate vizita, pentru că ușa lui e deschisă oricând, pentru cei care vor să-i admire și să-i cumpere tablourile sau pur și simplu pentru cei care, vor să audă o minunată poveste de viață!
Monica Ostașuc / Sursa foto: Monica Ostașuc
