E liniște în Muzeul de Artă. Pașii mei apasă pe podeaua care scârțâie sub greutatea lor. Lumini palide trec prin geamurile mari. Ușile decorate cu auriu au o eleganță aparte, care duce cu gândul la vremuri de demult.
Mă întâmpină tablouri cu rame vechi; de pe unele culoarea s-a șters. Picturi din secole trecute, când autorii se numeau ”zugravi” înfățișează icoane care impresionează prin vârsta lor. Portretele care îmi ies în cale sunt ale unor personaje cu aer poetic, ale nobililor serioși, ale doamnelor cu rochii, evantaie, bijuterii și detalii florale.
Îmi atrage atenția o pânză cu rama aurită, lângă care găsesc titlul Castelul de la Uioara. Pictura lui Joseph Neuhauser datează din 1791 și e o reprezentare perfectă a unui fragment de viață. Mă cuceresc detaliile – casa, copacii, personajele, valea, satul, biserica, dealurile, câinii, caleașca -, nuanțele de verde și albastru care predomină, dar și proporționarea aproape exactă: jumătate pământ, cu tot ce reprezintă viața în acel colț de lume, și jumătate cer. Până și detaliile de la rochiile doamnelor pot fi observate. Peisajul e parcă viu, culorile strălucesc, povestea pare a fi scrisă acum, de mâna unui pictor care se joacă cu o bucată de pânză.
Părăsesc lumea Castelului de la Uioara pentru a intra într-o încăpere cu mai multă lumină, unde toate tablourile au rame aurite. Chipuri frumoase, gânditoare, cu fețe senine mă privesc parcă din portrete. Călătoria mea continuă. În lumina soarelui de primăvară pot observa tușele de culoare ale hainelor lui Alexandru Chirilov, imortalizat de către Gheorghe Tattarescu într-un portret elegant și impunător.
În sala Nicolae Grigorescu, cum am denumit-o, observând doar lucrări care îi aparțin, mă impresionează plăcut un peisaj în colțul căruia se observă o semnătură mică, de culoare roșie. În portretele lui Grigorescu, mi se pare că văd nu picturi, ci fotografii.
Colegii mei mișună, iar zumzetele lor dau viață muzeului. Văd o mulțime de mâini care scriu, ochi și inimi care încearcă să descopere sensuri. Încerc și eu uneori să-mi imaginez cum a trasat pensula pictorului o anumită linie, de o anumită culoare. Încerc să rețin fiecare linie a Carului cu boi.
Mă opresc în fața Ciobăniței – un chip inocent, de copilă visătoare, cu gândurile pierdute pe câmpiile verzi, aducând ceva din liniștea și simplitatea copilăriei de odinioară. Călăreț în amurg e o altă capodoperă care îmi fură privirea. Îi aparține lui Ion Andreescu, și a fost pictat în 1881. Peisajul surprinde – trei sferturi cer, un sfert pământ. Un amurg în culori vii, cu nori și nuanțe ale cerului la asfințit.
Mă întrept spre ieșire, dar o sală a rămas nevizitată. Aici sunt cucerită cu adevărat. Ștefan Luchian – Flori și cană – Albăstrele. Pictura strălucește. Datorită soarelui, datorită undei de prospețime. Floricelele albastre sunt vii. Paleta de culori – albastru, mov, verde, arămiu – e atât de frumoasă încât uimește, iar impresia mea e că Albăstrelele ar aduce viață în orice casă de pe pământ.
Aud zgomotul orașului și mă pregătesc să ies din această lume tăcută. Las în urmă opere de artă care mi-au fost foarte dragi, și mai ales… frumoasele Albăstrele.
– Christinne Schmidt / Sursa fotografiei: http://www.cimec.ro
