Lansarea recentă a volumului de memorii al lui Adrian Marino a iscat, la nivelul criticii literare şi al oamenilor de cultură, în general, un adevărat tsunami. Însă vorbim despre un val uriaş al plăcerii pure rezultate din scandal. Căci noi suferim cu toţii de o adevărată maladie a urii faţă de valori.
Trăim într-o lume a fragmentarului. Trăim într-o lume care nu mai dispune de legăturile pe care ţi le poate da transcendentalul, sub orice formă a lui. Intuiţia aceasta, intuiţia lipsei transcendentului şi a absenţei oricărei posibilităţi de privire a realului, a celuilalt ca totalitate, naşte în noi o maladie din gherele căreia nu putem scăpa: maladia urii, transformată, la limita ei cea mai de jos, într-un adevărat cult al “scatoscotocitorisumului”.
Lansarea volumului, ce a avut loc la cinci ani de la moartea omului de cultură clujean este demonstraţia vie a acestui principiu. Marele spirit, marea suferinţă, marea carte (căci este vorba, aici, despre o carte în sensul prim al cuvântului, acela de totalitate) este tradusă de opinia publică prin cele câteva “cuvinte de ocară” aduse de catre Marino unor personalităţi ale culturii române. Cartea, care vorbeşte despre maladiile istorice ale românităţii şi despre mântuirea prin cultură ca singură formă de mântuire, este redusă la câteva “înjurături” scăpate amar printre dinţi în faţa soclurilor ridicate unui Cioran, unui Noica sau unui Eliade.
Neputinţa noastră de a-l privi pe Adrian Marino ca totalitate, ca un adevărat apostol al resentimentarismului, declanşează în noi mecanismul urii. Noi nu mai ştim să ne mântuim prin cultură, iar dacă este cineva care ştie, trebuie să-l traducem în limbajul nostru: trebuie să-l traducem în scuipaţi şi în înjurături. Trebuie să-l traducem în scandal. Principiul mereu valabil este acela că orice totalitate trebuie tradusă în fragmentar. Trebuie să-l traducem pe Eminescu în schoppenhauerianism. Dacă nu ne iese, trebuie să-l traducem în şovinism şi în antisemitism. Şi dacă nici asta nu e o soluţie, trebuie să-l scoatem din circuit complet, fără a mai da explicaţii.
Mă întreb cât va mai dura până când Marino va fi acuzat că a fost colaborator al fostei Securităţi sau practicant de magie neagră. Şi mă întreb, mai ales, cine va mai vorbi despre el atunci când boala noastră îşi va fi consumat obiectul.
Să lăsăm ura din noi să răspundă la aceste întrebări. Căci ura este singurul nostru mecanism care nu rulează niciodată în gol.
_______
Paul Boca
