Tradiții de Dragobete

Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, își are rădăcinile în tradițiile dacice și este celebrată pe data de 24 februarie, zi în care cuplurile se întâlnesc pentru ca astfel să rămână împreună pe tot parcursul anului ce urmează.

Dragobetele este considerat a fi fiul Dochiei, zeul dragostei și al bunei dispoziții, un bărbat chipeș și iubăreț. În mitologia dacă, el este zeul care oficia, în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, tradiție care în decursul anilor a fost adoptată și în rândul oamenilor, ziua de 24 februarie reprezentând o nuntă simbolică pentru fiecare cuplu de îndrăgostiți. Astfel, de Dragobete, fetele și băieții se întâlnesc pentru ca iubirea lor să țină tot anul, precum a păsărilor care se „logodesc” în această zi.

Dragobetele mai este numit și Cap de Primăvară sau Cap de Vară, deoarece el marchează începutul unui anotimp mai prosper și mai călduros. Numele său este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, dar și cu Eros, corespondentul din mitologia greacă.  O altă reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea că Maica Domnului l-a transformat pe Dragobete în această plantă, deoarece el a încercat din răsputeri să îi încurce cărările.

Potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului „Zile și mituri”, până la jumătatea secolului XX, sărbătoarea Dragobetelui era celebrată în 24 și 28 februarie, iar în unele locuri și în 1 și 25 martie. Tradiția spune că aceste date reprezentau începutul primăverii, ieșirea ursului din bârlog, dar și momentul în care păsările încep să își caute cuibul, iar natura se trezește la viață. De aceea, Dragobetele este sărbătorit în ziua împerechierii păsărilor, care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuibul. În rândul oamenilor este cunoscut faptul că fetele neînsoțite în această zi vor rămâne singure până următorul an, asemeni păsărilor fără pereche.

Pe vremuri, 24 februarie era ziua când fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și, dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin păduri, cântând și căutând primele flori de primăvară. Fetele strângeau ghiocei și viorele pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare. În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpada proaspată, o topeau și se spălau pe cap cu apa obținută, crezând că părul și tenul lor vor fi astfel plăcute de admiratori.

Dragobelete trebuia sărbătorit cu orice preț. În cazul în care tinerii nu țineau cont de această sărbătoare se credea ca ei nu se vor mai îndrăgosti în anul care urma. În plus, un semn rău era atunci când o fată sau un băiat nu întâlneau în ziua respectivă măcar cu un reprezentant al sexului opus sau când o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau în văzul lumii.

În această zi, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: “Dragobetele sărută fetele”. Există  multe credinţele populare cu referire la Dragobete, iar una dintre acestea spune că cine participa la această sărbătoare va fi ferit de bolile anului, mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Alături de Dragobete, în această zi Biserica Ortodoxă sărbătorește și Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul.

___________

Iancu Teodora

Distribuie articolul!