Adelin Petrişor: Să mergi cu armata într-o zonă de război, e ca şi cum ai avea un tricou cu o ţintă desenată pe el (audio, foto)

Eveniment Internaţional

[audio:http://radio.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2010/10/interviu-adelin-petrisor.mp3]

Mara Rusu: Adelin, ţi-ai lansat astăzi cartea “Războaiele mele” şi la Cluj. Aş vrea să ştiu, dintre toate zonele de unde ai transmis, unde ţi-a fost cel mai greu din punct de vedere jurnalistic? Unde ţi-a fost cel mai greu să îţi procuri informaţiile şi să transmiţi?

Adelin Petrişor: Cred că a fost cel mai greu în Irak, în 2003, pentru că ne luam infomaţiile doar de la propaganda irakiană, pentru că eram unilateral, nu eram cu soldaţi. Nu puteai să te bazezi pe infomaţiile de acolo, şi tocmai de aceea, în toate intervenţiile în direct spuneam că informaţiile vin din surse oficiale şi trebuie tratate cu mare grijă. A fost greu şi din punct de vedete psihic, pentru că nu ştiam ce se va întâmpla când americanii vor intra acolo, dacă va fi haos,  dacă vor bombarda hotelul, nu ştiam ce se va întâmpla după vidul de putere, pentru că nu ştii cum reacţionează oamenii. Cred că acolo a fost destul de complicat, mai ales pentru cei de acasă care mă aşteptau.

M.R.: Pentru un astfel de material trebuie o documentare foarte serioasă. Cam cât timp petreci pentru o documentare?

A.P.: Pentru orice material cred că trebuie  o documentare serioasă. Niciodată nu o să fi mulţumit de modul în care te-ai documentat, oricât de mult te-ai documenta. Ar fi şi păcat noi, ca jurnalişti, să nu ne documentăm atât timp cât ai atâtea surse: la telefon, pe internet. Adică este un păcat să nu te documentezi. Îmi e greu să spun, pe unele le-am documentat în câteva luni, altele în câteva zile, în câteva săptămâni, depinde de material.

M.R.: Cât de uşor îţi convingi intervievaţii să accepte un interviu cu tine, pentru că nu ai reprezentat niciodată o televiziune cunoscută pentru ei?

A.P.: Da, tocmai asta e partea complicată şi tocmai din această cauză  puţini au făcut pentru România interviuri foarte mari. E greu pentru că trebuie să găseşti diferiţi intermediari cu care să vorbeşi, care la rândul lor să îţi deschidă nişte uşi, pentru că noi niciodată nu vom avea în spate un nume puternic precum CNN, BBC sau Sky News. Atunci trebuie să găseşti alte pârghii, să găseşti oameni care să fie apropiaţi de acel personaj, care să îţi faciliteze un interviu. Pentru că niciodată un mai mare al zilei nu va fi interesat să vorbească pentru România, ci doar pentru CNN, BBC. E un mesaj care astfel ajunge în jurul lumii şi toată lumea îl vede.

M.R.: Vorbeşti foarte mult de noroc. Te-ai gândit vreodată să îţi încerci norocul la CNN, BBC, pentru a-ţi face mai departe norocul cu mâna ta?

A.P.: Nu, pentru că nu m-am gândit să plec din ţară. De asemenea, ca reporter, oricât de fluent şi de bine aş vorbi limba engleză, voi avea handicapul limbii. Cel mai slab jurnalist din Marea Britanie va vorbi mai bine, oricât aş învăţa eu limba. Însă am mulţi amici care lucrează afară cameramani, producători foarte buni. Am un prieten care lucrează în america pentru CBS. Însă ca reporter sau ca editor cred că e un pic mai complicat.

M.R.: Bugetul este mereu o problemă şi mai ales când vorbim de un buget aşa de mare. Acum, pe timp de criză, cu siguranţă bugetele pe deplasări s-au tăiat cu prioritate.Cum te descurci în aceste condiţii?

A.P.: Nu pleci în fiecare zi la război.Pleci o dată la o jumătate de an. Te descurci. Şefii nu sunt nişte indivizi obtuzi, ci sunt oameni care ţin de buget. Dar dacă vii cu argumente şi materialul, după aceea, poate fi interesant, poţi să îi convingi până la urmă. Deci nu e chiar aşa dramatic. Nu se aşteaptă nimeni să bage mii de euro lunar într-o chestie de genul ăsta, în condiţiile în care sunt mii de jurnalişti care au rămas fără un loc de muncă. Asta e, adică trăim vremurile pe care le trăim.

M.R.: Ai lucrat şi la posturi de televiziuni private şi la postul public. Poţi să îmi faci o paralelă cum obţii buget de la o televiziune privată, respectiv de la una publică?

A.P.: Aş putea să spun aşa: birocraţia este mult mai mare în televiziune publică. La privat, este X care e manager şi omul cheie. L-ai convins pe acesta şi ţi-ai făcut treaba.  La TVR trebuie să vorbeşti cu şeful tău care trebuie să convingă pe nu ştiu cine, care să vorbească, şi se ajunge aşa la preşedintele TVR care semnează hârtia de deplasare. Deci birocraţia e mult mai mare. Eu sunt de două luni acum la televiziunea publică, şi am mai fost la TVR chiar şi corespondent pentru ei în Ierusalim. Uite, am reuşit să plec şi să fac un material pe care mulţi l-au considerat interesant şi care a avut şi un pic de audienţă.

M.R.: La finalul aproape a fiecărui capitol, te plângeai de faptul că materialele tale nu obţineau un loc un în jurnal, sau nu intrau deloc. De aceea te întreb ce e mia uşor: să obţii bugetul, sau să îţi convingi şefii să pună materialul tău într-un loc bun în jurnal?

A.P.: La TVR asta nu e o problemă. La TVR se începe telejurnalul şi cu ştiri externe. Însă….deci nu mă cert cu nimeni pentru ordinea în jurnal. Am plecat…deci nu mai am problema asta. În momentul în care nu îţi convin nişte lucruri, treci mai departe. Rămâi cu aminirile frumoase legate de locul acela şi e productiv şi pentur tine şi pentru redacţia respectivă. Altfel, decât să stai să te încarci, să te cerţi la infinit… Nu ştiu dacă e mai greu să faci rost de buget sau să îţi bagi ştirea. Acum, unde lucrez, sunt ştiri serioase în telejurnal.

M.R.: Sunt ştiri serioase, dar într-un caz, în Belgrad, nu ţi-a intrat ştirea. Tot la TVR!

A.P.: Da, nu mi-a intrat un material. Era interviul cu Željko Ražnatović (“Arkan”). Am spus asta în carte. Nu aş putea să spun mai multe de atât. Am fost şi eu şocat, cum au fost mulţi care au citit cartea şi mi-au spus că nu le-a venit să creadă. Se întâmplă lucruri dinastea. Întâmplător, omul care era redactor şef, în acea perioadă, la TVR m-a ajutat pe mine foarte mult în carieră, şi e un tip absolut echilibrat. Ideea e că el mi-a fost redactor şef la Tele 7 ABC, el e omul care m-a angajat, care îmi citea ştirile când am fost în probă o perioadă. Deci nu aş putea să vorbesc urât despre omul acesta. Eu am zis un fapt. Uite, s-a întâmplat, a fost frustrant, dar odata cu trecerea timpului te împaci cu lucrurile astea.

M.R.: În redacţiile mari din străinătate este o polemică. Cum e mai bine: să mergi cu armata sau pe cont propriu?

A.P.: E bine să mergi şi cu armata şi pe cont propriu, pentru că poţi filma două perspective diferite. Dacă mergi cu armata iei mai multe imagini de acţiune. Dacă mergi pe cont propriu poţi să găseşti mai uşor poveşti cu oameni şi cu civili din zona repectivă. Mai sigur nu  e nicicum, pentru că armata e ţinta insurgenţilor în orice război şi e ca şi cum ai avea un tricou cu o ţintă desenată pe el. Dacă te duci unilateral, de capul tău, iarăşi poţi avea probleme şi cu o parte şi cu alta. Deci „sigur” nu există în zone de război, nu există absolut „sigur”.

M.R.: Acum o mică enumerare: în fosta Iugoslavie cu pistolul la spate, blocat de o maşină de gunoi în Irak chiar în zona unde au fost luaţi prizonieri cei 3 jurnalişti români, momeală într-un Humvee pentru un Ag7, într-o zonă minată cu o sârmă agăţată de picior, să explodeze obuze lângă maşina pe care o conduci.  Cum poţi să rezişti în asemenea condiţii?

A.P.: Nu e rău….atâta timp cât lucrurile se termină cu bine, asta nu e rău. Nu mă plâng. E o poveste. Sunt poveşti senzaţionale din orice breaslă. Poate că acestea sunt nişte poveşti mai interesante. Dar nu e nimic ieşit din comun.

M.R.: Cum te-ai simţit să rememorezi asemenea momente?

A.P.: Mult mai rău decât atunci când le-am trăit. Mult mai rău a fost acum, când eram în cafenea şi scriam relaxat, decât atunci când le-am trăit.

M.R.: Cum ai ales poveştile pe care să le incluzi în volum?

A.P.: Mi-au plăcut cel mai mult, aşa mi-au venit. Asta îmi place când scrii o carte că o scrii cum vrei tu. Ea poate să placă sau să nu placă, dar mă întrebau unii de ce nu le-am pus în ordine cronologică. Aşa mi-a venit.

M.R.: Acum ajuns la TVR şi ai realizat un material despre Struma şi singurul supravietuitor.Ce proiect urmează?

A.P.: Încerc să plec în Afganistan să fac nişte reportaje într-o anumită zonă care e destul de complicată, însă aştept de prin septembrie nişte aprobări, deoarece este o zonă controlată de americani.

[imagebrowser id=64]

________

Mara Rusu

Foto: Cătălin Nunu

leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

related posts